03 | Dana Elena Ciungradi by Autor de România
"100 Autori de România" continuă cu prezentarea textelor Danei Ciungradi. Aflată într-o relație de bună prietenie cu literatura, autoarea de astăzi își propune să ne ofere o imagine amuzantă despre ea însăși, odată cu o perspectivă proprie asupra ideii de țară în care te-ai născut și trăiești. Și își mai propune să publice, în curând, un volum de proză scurtă.
Despre mine si o parte din ale mele...
Eu, atunci când îmi propun să vorbesc despre mine, iau o foaie, iau un pix, mă așez la masa mea de brad și, după vreo cinșpe minute, îmi dau seama că mă holbez în gol; cu ochii ficși, cu pixul fix.
Să scriu despre mine în mod frust, fără învelișuri literare, fără fandări laterale, în universul celorlalți, fără voaluri care să reveleze în timp ce ascund, ei bine, asta chiar e o provocare. Din păcate, una care nu mă prea inspiră.
Eu tricotez fulare. Câteodată. Colorate. Nu le termin pe toate. Unul dintre ele are deja doișpe metri, dar nu am nicio problemă cu asta, pentru că am citit undeva că important e drumul, nu destinația finală. Așa că dau din andrele, țesând acest drum de fire moi și aspre, care s-ar putea să nu se termine decât odată cu mine.
Uneori colorez. Am o carte cu mandale, adică niște desene cu modele repetitive, și, de fiecare dată când mă apuc de una “nouă”, cu avânt și veleități de artist, aș putea jura pe toți sfinții că va ieși ceva cel puțin nemaiîntâlnit… Și nu reușesc niciodată. Așez roșu lângă mov și, apoi, nu știu prin ce mister, alătur un portocaliu. Și s-a dus naibii arta melanjului! Cartea mea are 50 de modele. Le-am început pe toate. Probabil că am un simț al… echidistanței deosebit de dezvoltat. Am terminat unul. E foarte urât, odios.
Când nu tricotez fulare și nu colorez mandale și dacă e sfârșit de primăvară, prepar unguent de rostopască. Asta e o plantă cu flori galbene. Am eu în curte. O spăl, o toc, îmi fac mâinile verzi, o fierb în untură de porc, împut bucătăria. Simplu. Și o descânt apoi, fiindcă am înclinații vrăjitorești. E de neam. Împart unguentul ăsta pe la rude și prieteni. Eu nu l-am folosit niciodată, dar am auzit că e foarte eficient în tratarea unor boli și dăunători. O să încerc să văd dacă scoate și petele de rostopască de pe mâini…
Îmi plac mult cafeaua și vinul. În privința lor, lipsa de exces mă întristează și, câteodată, chiar deprimă. În scopul evitării unor asemenea stări, îmi asigur un stoc decent în opinia mea, patologic de indecent în opinia altora, pe care îl diminuez cu plăcere în cadrul unor activități precum cititul, scrisul și optimizarea relațiilor de prietenie și bună înțelegere cu persoane cu care împărtășesc ceva rezonanță sufletească.
În rest, mă enervează la culme umerașele, cablurile și să mă spăl pe cap.
Defecte n-am.
România mea – România ta
Niciuna dintre bunicile mele nu putea suferi să stea pe bancă, la poartă. Așa, să stea și să caște gura la ce-o trece pe drum. “Sub cerul ăsta, cât e el de mare, să n-ai tu altceva de făcut decât să stai ca proasta și să te holbezi la lume!” Iar eu, mică și curioasă, dădeam capul pe spate, să mai văd o dată cât e cerul de mare. “Al cui e cerul, mamaie?” “Al nimănui.” “Al nimănui? Dar pământul?” “Pământul e al oamenilor.” “O să fie și al meu, când o să cresc și o să mă fac om?” “Eiii, du-te și te joacă!” Pe buze îi tremura un zâmbet mititel.
Tata îmi arăta constelațiile, mama îmi mângâia câmpurile cu flori. Alergam prin toată curtea în picioarele goale, mâncam roșii direct din grădină, țeseam covorașe din resturi de lână, ascultam povești de la oricine era dispus să mă bage în seamă… Apoi a trebuit să merg la școală și să dau nas în nas cu o grămadă de prostii… “Ce înseamnă să-ți iubești țara?” Aveam o voce subțirică și uneori speriată – ca un pui de vrabie rătăcit. “Să-ți faci treaba cu responsabilitate și integritate, să respecți tot ce e în jurul tău, locuri, oameni, valori. Știi ce înseamnă integritate?” Eu îmi bălăbăneam picioarele și mă uitam după fluturi. “Cred că e o chestie legată de drapel sau cam așa ceva!”
Nu am nici cea mai străvezie idee despre ce i-aș putea răspunde unui copil care m-ar întreba ce înseamnă să îți iubești țara. Și, dacă nu știi să explici un lucru unui copil, înseamnă că nu l-ai înțeles nici tu.
Dar poate că “România mea – România ta” nu e despre iubire. Poate că e doar un exercițiu neașteptat de bun, un exercițiu care îți cere să definești “țara” și relația ta cu ea. Să-i zici “Băi, țară! Ce ești tu, până la urmă? Ești pământ, ești oameni, ești mod de viață, ești cultură? Și de ce ar trebui să mă simt eu în vreun fel relativ la asta? Că doar n-am niciun merit și nicio vină că m-am născut aici…”
Pusă în situația de a vorbi despre România, primul impuls este de a mă declara un om al lumii, un om care mai degrabă ar dilua frontierele până la dispariție decât să-și restrângă privirea la un spațiu clar delimitat. Ca și cum aș zice “De ce privești de la țărână doar până la nivelul tău? Ia ridică-ți ochii spre cer! Ăsta din ce face parte? Cu el cum ne descurcăm?”
Ca să scociorăsc prin cotloanele țării “mele”, acum, la vârsta adultă, mă gândesc că m-aș întoarce către mine însămi, într-o cotrobăială prin sertare pe care am început a le umple în primii ani. Poate că atunci, în copilărie, dorința de a aparține și de a fi aparținut e mai puternică, mai consistentă.
Până la urmă, toți vrem să avem, să deținem, să ne aparțină ceva. Dar eu cred ca o țară te are ea pe tine, te conține; și tot ce poți face este să o înavuțești, să o înfrumusețezi dându-i înapoi, de la un nivel superior de filtrare și integrare, ceea ce ea este în tine; conștientizând această întrepătrundere, această osmoză. Că prin vene îți curge sânge de nu știu ce fel, că îți ai rădăcinile în nu știu ce loc pot să fie doar niște expresii sforăitoare, care devin tot mai agasante atunci când li te opui și deopotrivă când te străduiești să ți le asumi. E adevărat că limba română e multă, îmbelșugată, că abundă în metafore, dar e la fel de adevărat că toate acestea te pot și debilita, atunci când nu te extaziază.
Scotocesc, deci, prin sertarele personale, habar nu am după ce, imagini, stări, raționamente. Mă încrâncenez să găsesc ceva care să mă salte din uluirea de a nu ști… de a nu putea pune în cuvinte… Ceva ce a lăsat în mine sentimentul de țară-a-mea, de eu-a-țării…
…un ceva indicibil, pe care nu-l pot prinde deloc, așa ca un dor neștiut ce lasă un gol în suflet, care doar îmi trece fremătând pe deasupra gândului…
Frânturi din mine, din sertare, din răvășiri… Senzații ușoare ca un vânticel crud de primăvară, fuioare de aduceri aminte; sau semne line și moi ca aripile de gărgăriță, semne pe care, într-un fel misterios, greu de pătruns, mi le dă însăși țara mea… Tresar ca o frunză sub un bob de ploaie și adulmec aerul, adulmec în mine, cu nesaț și nerăbdare, cu gândul că îmi scapă, îmi scapă…
Și-atunci, mă întreb dacă nu cumva România mea ești chiar tu, cel care citești rândurile-astea, care te miri, poate, că o mână dolofană de oameni și-au adresat întrebarea “Ce înseamnă România pentru mine?” și au încercat să și dea un răspuns.
Poate că România ta sunt chiar acești oameni, cu gândurile și sentimentele care i-au însuflețit atunci când s-au aplecat asupra hârtiei. Și poate vom rupe împreună toate aceste pagini și vom face din ele avioane pe care le vom lansa peste luncile, povârnișurile și crestele țării ăsteia, să ajungă la tot romanul. Și el să se bucure.
Și ne vom bucura și noi.
Pentru a afla mai multe detalii despre această autoare, vă rugăm să vizitați pagina personală a acesteia, AICI. Iar dacă doriți să o cunoașteți mai bine, adresați-i întrebări.
Dacă v-a făcut plăcere să citiți acest text și doriți să oferiți un mesaj de încurajare autorului, nu fiți timizi și lăsați un mesaj sub această postare, iar, în cazul in care aveți idei de îmbunătățire a acestei secțiuni, așteptăm opiniile voastre.
Comentarii