05 | Oana Păuna by Autor de România
Serialul "Autor de România" ne-o prezintă astăzi pe Oana Păuna , o tânără sensibilă, pasionată de artă, în multiplele sale forme, o tânără ce dorește să facă parte din peisajul literar contemporan. Oana Păuna ne dezvăluie cu duioșie părți ale sufletului său și creează o imagine vie, robustă a țării în care s-a născut.
Cine este Viorica Răduță?
Viorica Răduță este o fostă profesoară de limba și literatura română și o scriitoare contemporană de mare valoare. Am cunoscut-o în liceu, când m-a descoperit și încurajat. Nu eram liceeana populară a clasei, pentru că eram lipsită de falsitate, timidă și prost îmbrăcată, datorită situației precare de acasă. Când profesoara mea de română îmi punea întrebări în fața clasei, brusc îmi găseam glasul și răspundeam bine, uneori mai spuneam și ce credeam eu, indiferent dacă era corect, adevărat sau nu.
A încercat să ne facă pe toți să gândim, să ne spunem propriile idei. În 3 ani de liceu, nu ne-a dictat niciodată și, dacă la început ne venea să o reclamăm directoarei, să cerem alt profesor, la final de liceu, cei care au avut norocul să o aibă la catedră au luat note excepționale la proba de limba și literatură română.
Era un fenomen. Ne ghida pentru bac încercând să facă din ora de română altceva. Un fel de cerc literar, un spațiu unde să comentăm textele din propriile conștiințe, să înțelegem și să legăm lucrurile. Avea mereu un chef de viață și de comentat, de disecat textele care te făcea să iubești orice carte. Când ne recomanda o carte, o făcea ca și cum ar fi cea mai gustoasă mâncare, îți făcea poftă de lectură, iar eu, cel puțin, mă duceam la bibliotecă și luam cartea. Amintirile din liceu, drumurile mele la biblioteca școlii și cerând Murakami, Dostoievski, Bulgakov, Saramago îmi provoacă emoții intense. Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă de lectură, cea mai bogată și cea mai frumoasă. Poate doamnei Răduță nu i-a plăcut prea mult rigiditatea sistemului educațional public, dar pentru mine a fost și va rămâne o deschizătoare de drumuri.
O ascultam fascinată cu ochii mei mari și visători. Cred că vedea în ochii mei cât îmi deschide mintea, de aia m-a și văzut. A văzut cum scriu. Femeia asta extraordinară, care pentru mine a fost o Vittoria Lipan modernă, mi-a pus pixul în mână și m-a trimis în lume cu un caiet verde. I-am cerut părerea despre textele mele scrise pe un caiet verde. A zis că e bine, nici că am talent, nici un compliment mare. Mi-a zis să scriu în continuare, de ce am nevoie de confirmarea ei să fac ceea ce știu deja că știu să fac? Tonul ei rece nu m-a descurajat, ci m-a împins să fac ceea ce fac și acum.
Aș da orice să mai am o oră cu dânsa, să îmi explice niște chestii. Modul în care înțelege arta este covârșitor. Îți poate vorbi o oră întreagă despre condiția Ionei, despre avântul păsării lui Brâncuși, despre întregul Muzei adormite, despre complexitatea operei La Țigănci, despre admirația pentru Cărtărescu sau Marquez, despre miticul din Hanu’ Ancuței, despre Vittoria Lipan ca o femeie neînfricată, despre avarul și ambițiosul Ion, despre orice operă.
Mărinimie, ne-am întâlnit în autobuz și a scos din plasă două cărți pe care mi le-a dat întinzând mâinile printre călătorii autobuzului 30. Și-a cerut scuze că nu le are semnate. I-am mulțumit de mai multe ori, la lansare mi-a dat cartea sa gratis. De fiecare dată când îmi dădea o carte, o făcea cu atâta iubire, grijă, de parcă îmi dădea cea mai mare comoară, o carte de căpătâi ca Biblia. Avea grijă și iubire pentru gândurile sale. Fiecare carte însemna o parte din gândurile sale.
Ceea ce, încă, se mai cheamă lirism e doar procedeul de a face să izvorască stări, senzaţii de dedesubt, memorabile. A se vedea că Herta Muller dă o „naraţiune” statică ori cu ritm încetinit, dar ritm autentic tocmai prin trăirile scoase dintr-o „densitate lirică”. Text preluat de pe Zf.ro
România este pământul unde m-am născut
Nu cunosc niciun alt loc căruia să îi zic acasă. Este casa mea, cu curte, cu câine și părinți, este poarta pe care intru și ușa de la intrare. Este un pământ de care mă leagă o iubire infinită, ale cărei rădăcini nu le cunosc. România este mama mea, școala unde am învățat să rotunjesc literele, liceul de care mi-am legat sufletul pe vecie, biblioteca școlii și mai apoi cea județeană, primul job, prima diplomă, primul sărut, primele lacrimi de fericire.
De România mă leagă tot trecutul, toată copilăria. Aici am deschis prima oară ochii, aici am plâns și mai ales aici am râs cu poftă. Într-un sat mic ajuns mare, de lângă Ploiești, îmi am toți prietenii, vecinii, străzile cunoscute.
Am trecut prin multe momente dificile. O sensibilitate acută m-a împiedicat de multe ori să respir liniștită. M-am enervat pe oameni, pe soartă, pe părinți, pe Dumnezeu, pe tot în afară de mine. Am zis că sunt neputincioasă, apoi mi-am zis că sunt puternică. Am vrut să plec, am făcut planuri, am fost aproape de plecare, atât de aproape că miroseam aerul unei alte țări și deodată am simțit că nu pot. Eu nu pot să o fac. Orice am aici este mai bun decât absența din altă țară. Aici, și oamenii cărora nu le pasă de tine te întreabă ce faci, care îți mai e viața, cum o duci. Acolo ești singur cuc. Nu îi pasă nimănui de tine. Singurătatea doare. Să fii singur, fără să te întrebe nimeni ce faci, este cel mai greu. Să ajungi seara acasă și să nu ai cui te plânge. Să fii al nimănui.
Unii zic că este zona de confort. Alții zic că este lașitate. După mult timp de la acele idei rebele, eu zic că este vorba de fiecare, de ce poate să îndure și ce nu, depinde de el dacă va considera că merită să înceapă o viață cu adevărat nouă într-un loc nou, unde nu cunoaște pe nimeni și nimeni nu îl cunoaște. E nevoie de curaj, un curaj dumnezeiesc, pentru că este ușor să pleci din răzbunare, dar cel mai greu este să rămâi, să rămâi acolo să demonstrezi că românii nu sunt atât de răi cum se crede. Cine ești tu să-ți sacrifici viața să schimbi o bucățică de mentalitate? Nimeni. În fond ești doar un patriot care nu știe că se numește așa.
Este greu să îți lași pământul pe care ai pășit prima oară, patul și casa ta. Nu sunt un om patriot, nu sunt un om religios, dar cred cu tărie că avem o țară extraordinar de frumoasă, pe care mulți ar vrea să o aibă, și oameni cu care ne putem mândri. Avem obiceiuri inestimabile, o limbă poetică, aproape melodioasă, expresivă, o nație de oameni puternici, duri, creativi, ambițioși. Suntem deosebiți.
Am trăit în aceeași sărăcie lucie din care unii am reușit să ieșim, pe când alții nu. Sărăcia nu este o pată, este o boală. Depinde de tine dacă te vindeci sau nu la timp. Oamenii fug de sărăcie de parcă ar omorî; uneori chiar o face. Strânge de gât speranța și omoară suflete nevinovate. Am avut cu toții o copilărie frumoasă, plină de jocuri fascinante, zile lungi ca în povești și amintiri ale unor prietenii care nu ne vor părăsi niciodată. Am trecut, noi ca popor, peste multe pericole, multe popoare au vrut să ne subjuge, dar nu au reușit, pentru că ne-am luptat. Ne-am luptat cu propriul sânge pus la bătaie până la ultimul dintre noi și am câștigat de fiecare dată. Chiar și luptele care au părut pierdute au fost câștigate pe termen lung.
Avem un trecut glorios, oameni extraordinari care ne-au condus, ne-au inspirat, ne-au dus faima peste mări și țări, dar prezentul lasă de dorit. Ne-au înmuiat telenovelele și muzica de proastă calitate. Am uitat să trăim autentic, să mâncăm natural, să ne gătim cina și mai ales să ne luptăm cu viața pentru a lua ceea ce ni se cuvine. Am devenit moi. Nu se știe când vor reveni în noi valorile de odinioară sau dacă o vor mai face cândva. Câțiva oameni ce descind din trecut așteaptă ca poporul să se deștepte.
Nu am început o lecție de istorie. Nu este un text ce se vrea o lecție de morală. Am început să scriu despre România.
România este a lui Caragiale – hai să râdem de ea, poate vom îndrepta moravuri ușoare sau greșite. România este a lui Marin Preda – suntem o adunătură de Moromeți care, deși formează o familie, fiecare are viața lui. România este a lui Eminescu, marele Eminovici – romantică, sensibilă, tristă, uneori depresivă sau nehotărâtă. România este a lui Rebreanu – când nu mai putem suporta, organizăm o răscoală și schimbăm foaia cu una nouă. România este a lui Creangă – ne jucăm ce ne jucăm la scăldat, dar, când ajungem mari, ne facem învățători și ne găsim predispoziția către artă.
România este a lui Macedonski – îl urâm pe cel mai mare poet al neamului, dar încercăm să îl copiem, doar-doar l-am depăși. România este a lui Vasile Alecsandri – ne-a învățat că x se poate scrie și cu cs fără să fie greșit, dar mai ales ne-a spus că iernile nu vor mai fi niciodată ca alea petrecute pe uliță, urlând când coboram la vale cu sania. România este a Nadiei Comăneci, care a introdus 10-le în istorie și a arătat că până și computerele pot rămâne fără zecimale. România este a lui Gică Petrescu – omul cu vocea de aur, cristalină și melodioasă ca a unui clopoțel, care încă te poate face să plângi. România este a lui Sergiu Nicolaescu sau a lui George Șovu, care ne-au arătat ce înseamnă emoție și replici care să transceandă timpul rămânând în mințile și sufletele atâtor oameni.
România este o țară de oameni glumeți, veseli, fără griji, care știu să se distreze, dar și să muncească, cu tot dragul pentru visele lor. Avem artiști și artizani, antreprenori și IT-iști, pictori de icoane și oameni de știință, sportivi și analiști. Avem tot ce ne trebuie pentru a fi fericiți, dar nu știm să ne organizăm și să ne ascultăm unii pe alții.
Detalii despre autoare pot fi obținute de AICI. Ca să o cunoașteți mai bine, vă invităm să îi vizitați pagina personală AICI.
Dacă v-a făcut plăcere să citiți acest text și doriți să oferiți un mesaj de încurajare autorului, nu fiți timizi și lăsați un mesaj sub această postare, iar, în cazul in care aveți idei de îmbunătățire a acestei secțiuni, așteptăm opiniile voastre.
Comentarii