06 | Bianca Trifan by Autor de România
Bianca Trifan este următorul Autor de România și ne face plăcere să vă aducem în fața ochilor câteva dintre gândurile sale. Veți întâlni o tânără optimistă, deschisă provocărilor și cu o mare dorință de a scrie. Vă lăsăm să o descoperiți.
Prezentare Autor - BIANCA TRIFAN – Dramaturg
Nu sunt o persoană egoistă, chiar deloc. Tot timpul îi pun pe cei dragi înaintea mea. Sunt o persoană curioasă, impulsivă, iubesc din tot sufletul, sunt o visătoare incurabilă, îmi place arta, îmi plac oamenii sinceri. Sunt prea sinceră uneori, ofer o șansă fiecăruia pentru că eu cred că mai există ceva bun în fiecare. Fac ceea ce îmi place, lupt pentru ceea ce iubesc, nu îmi e frică, îmi plac oamenii curajoși. Îmi place ca totul să fie ordonat, deși uneori sunt dezordinea în persoană, în dezordinea mea e ordine, îmi plac oamenii care au simțul umorului. Am făcut multe greșeli în viața mea, dar omul din greșeli învață și cu timpul am învățat că e esențial să greșești ca să poți învăța, ca să poți evolua, să poți să fii ceva mai bun. Îmi plac oamenii care nu au ca limită nici măcar cerul.
Dar să încep cu începutul... Am 25 de ani, m-am născut și am crescut în Brașov până la 18 ani, când m-am mutat în București pentru a studia. Am fost tot timpul un copil curios, dornic să îi ajute pe ceilalți, să descopere gândurile celorlalți, fără frici sau temeri. De teatru m-am îndrăgostit de mică. Eram prin clasa a șasea când am scris prima piesă. Țin minte și acum. Nu mai aveam serbări de Crăciun ca în clasele primare, iar noi încă ne doream, dirigintele de atunci a spus că putem avea o serbare dacă ne auto-organizăm și atunci am luat frâiele în mâini. Am gândit o piesă pentru toți colegii de clasă, cu Moș Crăciun, cu elfi, cu Crăciunița, am chinuit-o pe mama să scrie frumos replicile tuturor, am împărțit rolurile, am repetat singuri, am adus jucăriile de acasă, ne-am ,,construit” decorul singuri și am reușit să avem o serbare de Crăciun. Cu scrisul am continuat să cochetez mult timp, însă scriam mai mult pentru mine, era un soi de terapie. Niciodată nu m-am gândit că asta voi vrea să fac toată viața.
După terminarea liceului, am ales teatrul, însă am ales o secție nu atât de cunoscută, Teatrologia. Eram prin anul al doilea când am simțit că locul meu nu era acolo și m-am simțit pierdută, am simțit că viața mea nu mai avea niciun sens. Am stat și am căutat în mine și mi-am dat seama că îmi doresc nebunește să scriu. Inițial mi-am dorit să scriu scenarii pentru film, chiar începusem să mă pregătesc pentru a aplica la o facultate în străinătate. Dar timpul a zburat și masterul a venit peste mine, neștiind ce să aleg (eram confuză încă), am ales un master de la UNATC care îmi era cel mai aproape de dorințele mele, masterul de Scriere Dramatică. Aici mi-am regăsit locul, m-am reîndrăgostit de teatru și am descoperit o lume nouă. Am cunoscut mulți oameni interesanți, am luat parte la multe proiecte și m-am regăsit, mi-am găsit răspunsuri la miile de întrebări care mă chinuiau.
De multe ori m-am întrebat și am fost întrebată de ce am ales să scriu piese de teatru... Și mi-am dat seama că nu îmi doresc faimă sau bani, îmi doresc ca prin textele mele (citite sau montate) să ating suflete, să le reamintesc oamenilor de sentimente uitate sau îngropate de mii de griji, să schimb lumea în bine măcar puțin.
România mea
Pentru mine, acasă nu înseamnă un loc, ci mai mult locul unde sunt persoanele pe care le iubesc. Sunt un om care se adaptează destul de ușor și cred că aș putea locui oriunde în lume.
România mea este țara provocărilor, țara în care ca artist te chinui și te dai cu capul de toți pereții din dorința de a crea ceva sincer și cinstit.
Am avut și încă am nenumărate gânduri de a pleca din țară pentru că nu mi se pare drept să mă chinui așa, dar soarta se joacă de fiecare dată cu mine și cumva, cumva tot rămân aici. Probabil încă mai am lucruri de făcut.
Dar România mea nu este doar o țară, România mea este plină de oameni calzi și înțelegători, dornici să ajute și să schimbe ceva în bine, România mea este plină de artiști care încă mai au forță să lupte și să creeze ceva frumos și plin de înțeles. Pentru mine, România nu este un loc, ci sunt oamenii pe care i-am cunoscut, oamenii de la care am învățat, oamenii care m-au sprijinit și m-au încurajat, oamenii cu care am lucrat cot la cot chiar și când lucrurile păreau imposibile, oamenii care nu renunță ușor la visele lor, oamenii care au o energie și o forță scoase parcă din basme.
Dar încă o descopăr, descopăr în fiecare zi lucruri minunate despre România mea, despre ceea ce este și despre ceea ce poate fi. Nu cred că îmi voi putea desprinde rădăcinile nici dacă voi pleca, pentru că aici am devenit ceea ce sunt. Dacă nu ar fi fost această mică Românie, plină de bune și de rele, nu ar fi existat nici această Bianca visătoare și luptătoare.
Fragmente din piesa Târgul cu speranțe
CEL CE VINDE SPERANȚE: Ridică-te odată de acolo. Nu te-ai săturat de mirosul de alcool, tutun şi durere?
Târfa şi-a ridicat capul, i-a zâmbit strâmb şi a mai luat o duşcă din sticla de vodcă.
CEL CE VINDE SPERANȚE (o ia de braț şi o ridică, de abia se ține pe picioarele ei): Mai am speranțe să îți vând, draga mea!
TÂRFA (îşi găseşte cu greu cuvintele şi vorbeşte rar): Numai speranțele tale idioate m-au adus aici. Poți să ți le iei şi să ți le bagi în cur! Nu mai am nevoie de nimic... Aştept doar să se termine totul.
CEL CE VINDE SPERANȚE: Totul se va termina atunci când vei cumpăra ultima speranță. Şi o am la mine acum. Eşti sigură că nu o vrei?
TÂRFA: Speranțele sunt doar minciuni. Nu mai cumpăr minciuni. Altceva nu ai de vânzare?
CEL CE VINDE SPERANȚE: Draga mea, eu nu sunt Cel ce vinde de toate, el e fratele meu. Iar tu nu ai cu ce să cumperi ceva de la el. Poți cumpăra doar speranțe de la mine. De fapt, speranța. Mai e doar una pentru tine.
TÂRFA: Care e prețul?
CEL CE VINDE SPERANȚE: Răsuflarea ta.
TÂRFA: Şi care e speranța?
CEL CE VINDE SPERANȚE: Într-o viață viitoare vei simți iubirea.
Târfa acceptă. Cel ce vinde speranțe îi ia ultima suflare. Pe stradă rămâne cadavrul târfei în ploaie.
..........................................................................................................................................................
PROLOG: După ce i-a văzut ochii, doi ochi care scânteiau albastru, albastrul unei stele... Auriul a înghițit-o şi apoi a scuipat-o. A scuipat un alt om sau mai bine zis, un neom...
CEL CE VINDE DE TOATE: Ce vrei?
FATA: Vreau să simt emoțiile, vreau să fiu om din nou.
CEL CE VINDE DE TOATE: Draga mea, nu sunt Dumnezeu. Eşti ceea ce eşti, de ce nu accepți?
FATA: Atunci învață-mă să simt din nou.
CEL CE VINDE DE TOATE: Nu pot. Ți-ai lepădat pielea care simțea.
FATA: Dar nu eşti tu Cel ce vinde de toate?
CEL CE VINDE DE TOATE: Ba da, dar unele lucruri nici măcar de mine nu pot fi vândute. Du-te şi caută-ți pielea pierdută.
FATA: Unde? Unde este? Unde să o mai caut... Am obosit...
CEL CE VINDE DE TOATE: O informație îți pot vinde. Ştiu unde e pielea ta, dar cum ai să plăteşti pentru ea?
FATA: Îți dau orice...Ce vrei?
CEL CE VINDE DE TOATE: Vreau pana aurie ce îți atârnă de deget. Oricum nu ai nevoie de ea.
Fata nici nu a stat pe gânduri, a smuls pana şi i-a dat-o.
FATA: E a ta. Zi-mi unde e pielea mea!
CEL CE VINDE DE TOATE: Pielea ta este la cel cu ochii făuriți din stele şi cu piele de marmură.
FATA (dezamăgită): Nu îl voi găsi niciodată...
CEL CE VINDE DE TOATE: Nici nu trebuie, te va găsi el pe tine.
Cel ce vinde de toate pleacă cu pana aurie şi zâmbeşte. Fata rămâne singură în întuneric, adoarme...
EPILOG: Simte o mână rece, albă ca de marmură pe umărul ei. Îşi ridică ochii şi îl vede, cel cu ochii făuriți din stele. Îi sare în brațe, dar corpul lui e rece, prea rece. Piele ei aurie se lipeşte de a lui... Se lipesc atât de tare încât devin un singur trup...
Dacă v-a făcut plăcere să citiți acest text și doriți să oferiți un mesaj de încurajare autorului, nu fiți timizi și lăsați un mesaj sub această postare, iar, în cazul in care aveți idei de îmbunătățire a acestei secțiuni, așteptăm opiniile voastre.
Comentarii